one of us.. -part 3

[ Pentru cei care nu au citit primele două episoade din chestioara asta, le puteți găsi aici și aici ]

Mașina mai dădu câteva ture prin acel cartier, în privirile de mustrare ale bătrânilor care încă mai sperau că Ceaușescu trăiește și o să se întoarcă să le-arate el tinerilor ăștia și dezmățului lor... Pițipoanca se simțea obosită dar credea că asta e de la ziua plină pe care tocmai o avea. Deja se liniștise aproape complet în legătură cu mesajul de pe telefonul ei, și chiar râdea în sinea ei de bietul nesuferit: era doar un bărbat de vreo 30 de ani cu care a umblat vreo 2 săptămâni doar pentru că avea mașină; nici măcar nu apucase să se culce cu el așa că nu înțelegea ce mai au de împărțit.

Nici măcar bass-ul de la o oarecare melodie house dat la maxim, nu reuși să o revigoreze. Puse ușor capul pe umărul băiatului din stânga sa urmărind cu atenție mașinile parcate pe marginea strazii. Nu observase nimic în neregulă cu ea gândindu-se că în maxim 5 minute va fi acasă, dormind fără nici o grijă în patul ei. Văzu cum se apropiau de scara blocului ei, și văzu chiar și cum au trecut de ea, chiar înainte ca pițipoanca să adoarmă în brațele tipului de lângă ea. Urmă apoi un drum de vreo 15 minute până într-un câmp de la câțiva kilometri de oraș, unde băieții se asigurară că sunt singuri. În scurt timp fata se trezi, dar încă era prea amorțită ca să se miște, iar durerea de cap simțea că îi seacă și ultima picătură de vlagă din ea...Unul dintre băieți, se repezi la ea încercând să-i rupă hainele dar fu împiedicat de 2 dintre ei, al treilea chiar izbindu-i cu sete o palmă. Se citea pe fețele acelor copii că habar n-aveau ce făceau și că erau speriați de moarte, în fond, și planul lor de răpire era deplorabil, poliția putând să-i găsească în orice moment. Timp de mai bine de o oră cei 4 au purtat discuții aprinse, departe de auzul neputincioasei pițipoance. Acesta avu destul timp la dispoziție să se gândească la viața un pic cam prea extravagantă pe care o dusese. Și deși nu avea idee ce se va întâmpla cu ea, se gândea la maică-sa și la cum avusese dreptate în toate acele discursuri pe care încerca să i le țină aproape în fiecare seară. Se mai gândea și la viața ei de până atunci și nu reușea să înțeleagă unde greșise. În fine, dincolo de toate astea, se îmbărbăta cu gândul că este doar o glumă proastă și totul o să fie bine a 2-a zi când se va trezi în camera ei și va scoate același Nokia vechi și zgâriat de sub pernă.

În final, unul dintre băieți veni să discute cu ea. Trecuse deja destul de mult timp așa că afară se întunecă. Când îl văzu apropiindu-se pițipoanca se gândi să țipe dar apoi își dădu seama că asta nu ar ajuta-o cu nimic și poate chiar i-ar înrăutăți situația. El era un tip blond, cu ochii verzi, foarte bine făcut și atrăgător pe nume Robert. Dintre toți 4 băieții, cu el, pițipoanca se înțelegea cel mai bine... Cu el vorbea la petreceri când era beată și se simțea superioară tuturor din cameră așa că pleca și cu el fumase 2 pachete de țigări pe balcon într-o noapte când se aflau într-o excursie cu clasa în cine mai știe ce oraș de 2 bani; totodată el fusese cel care îi rupsese mai devreme o palmă colegului său care dorise să testeze ”noua achiziție”.

După ce o asigură de vreo 2 ori că totul o să fie bine îi spuse că ei nu aveau de gând să-i facă nimic și că au făcut asta doar în interesul ei. Îi oferi o țigară pe care o acceptă și cu mișcări aproape forțate ridică brațul pentru a-și primi darul, apoi făcu un efort supraomenesc pentru a prinde între buze micuțul Kent. O ploaie de întrebări și de înjurături se coborî asupra lui Robert în cele din urmă dar ca răspuns la toate acestea el spuse ”Îți amintești seara aceea în care mi-ai spus că tatăl tău este la muncă în Italia și că ai da orice ca să fi aproape de el?”. Ea se întoarse dintr-o dată cu fața care până atunci privise spre întunericul câmpului și în lumina interioară a Daciei privi chipul sigur, care nu prezenta nicio primejdie al colegului ei, apoi adoptă aceeași poziție nepăsătoare, de captiv, și privind din nou pe geam ripostă „ți-am spus că vreau să-l văd pe tata, nu să fiu răpită. Ai face bine să mă aduci înapoi acasă chiar acum dacă nu vrei să ai probleme cu tot cartierul meu”. Văzând că fata nu înțelege ce vrea el să spună băiatul reîncepu: „văd că nu înțelegi, ai putea fi liberă ca pasările, să faci ce vrei tu, ai scăpa de maică-ta și ai fi și aproape de taică-tu. În plus ai putea să îți faci și banii tăi, știi că întotdeauna ți-ai dorit să scapi din dugheana aceasta de oraș”, apoi urmă un dialog plin de replici, dar în care băiatul câștigă, reușind să o pună pe pițipoancă pe gânduri. Prostuța fată, care aproape își recăpătase puterile și era chiar interesată de propunerea băiatului își făcea deja planurile gândindu-se că va fi chelneriță prin vreun bar absolut totul putând lua o întorsătură favorabilă pentru ea că doar știuse întodeauna că ea e mult prea bună pentru orașul ăla de doi bani și că ar putea să-și facă un trai excelent în viață dacă ar avea ocazia. Din senin, parcă numai pentru a se asigura că e bine din nou îi lipi băiatului o palmă cu toată setea cuvenită unei răpiri și fără să se gândească la vreo consecință sau orice alt pericol exclamă cu zâmbetul pe buze ”mă bag!”.

Robert îi făcu atunci semn unuia dintre prietenii săi, care se apropiase între timp de mașină fără ca pițipoanca să-l vadă că totul e ok, acela scoțând un mobil din buzunar și purtând mai puțin de un minut o conversație neînțeleasă cu o oarecare persoană necunoscută. După ce bagă telefonul în buzunar, acel băiat, pe care pițipoanca îl știa doar din vedere se apropie de mașină, fata observând că băiatul și-a schimbat hainele într-o cămașă Armani și niște bermude care îi puneau șuncile în evidență.

Cam 3 minute mai trecură fără ca nimeni să scoată un cuvânt iar la vreo 500 de metri se putură zări farurile unei oarecare mașini. Pițipoanca refuză să pună orice întrebare gândindu-se că ar părea prea proastă dacă ar întreba ce se întâmplă, dar nu se putu abține să îi adreseze lui Robert o privire dojenitoare însoțită de un ”De ce faceți asta?”, întrebare la care băieții nu răspunseră ci se mulțumiră să plece amândoi capetele în pământ. Era în jur de miezul nopții când mașina opri în fața celor ale băieților; deși avea faza lungă activată, pițipoanca putu observa forma clară a unei dube, din care coborî un bărbat cam de vârsta a 2-a cu părul lung, strâns în coadă, și o barbă semi-încărunțită. Deși era mijlocul verii și mijlocul nopții bărbatul nu se arăta deranjat de faptul că purta o haină de piele și ochelari de soare. Băiatul grăsuț, care își schimbase hainele se duse și schimbă cu el nu mai mult de 3 cuvinte, prin care bărbatul se asigură că totul este în regulă, după care îi dădu un plic micului interlop. Își făcu apariția un alt bărbat care coborî din dubă, și acesta purtând o haină de piele, dar având o față mult mai expresivă și mai bătută de soartă decât a colegului său. Acesta se apropie suficient de repede și de mult de mașină încât să o sperie pe pițipoancă astfel că, în clipa în care el o apucă de mână și o trase afară cu o forță pe care nimeni nu s-ar fi așteptat ca un om de statura lui să o dețină ea se împotrivi vehement zbătându-se până ajunse în fața celuilalt tip. Nimeni nu răspunse la rugămintea ei adresată oricui auzea: ”Stați! vreau să o văd pe mama înainte să plec!” și altor rugăminți și griji pe care numai o fată le poate avea cum ar fi:” Hainele mele! nu pot pleca fără să îmi iau hainele mele!”. Înainte de a fi închisă în spatele dubei auzi doar o frântură din conversația care reîncepu între șoferul dubei și cel al daciei ”ai spus că nu vor fi probleme!”; ”Nu sunt! ea e doar timidă”; ”Ar fi spre binele ei să nu fie.....”. Închisă în spatele rece al dubei pițipoanca își dădu seama ce greșeală imensă făcu și ce se va întâmpla cu ea.

În creierii nopții, pe un câmp de pe undeva de pe-afara Pașcaniului, o dubă merge încet pe un drum prost, de țară, îndreptându-se spre Spania cu o nouă captură ușoară adunată de pe undeva de prin creierii Moldovei.